Cum ți-ai descrie "prietenul/prietena cea mai bună?"‎

Nu zic că sunt o persoană prea prietenoasă; n-am susținut niciodată cu tărie acest lucru. Dar sunt un prieten de nădejde. Cu toate astea, mă plictisesc oamenii care nu arată setea de lectură pe care o am eu, care nu-mi vorbesc despre cărți, care nu citesc. Atunci am tendința să mă retrag. Sunt un idealist: nu-mi prea place să mi se vorbească despre problemele lumești (politică sau relații nereușite, tot aia-s pentru mine). Sunt și cam dur, poate. 
Se spune că dacă o prietenie a murit atunci nu a fost prietenie adevărată. Eu nu cred asta. Eu cred că oamenii cresc diferit și își schimbă prioritățile. Constat cu regret că o cafea băută cu cea mai bună prietenă din scoala nu mă mai atrage atât de mult precum o carte. De ce? Pentru că această prietenă s-a plafonat undeva între muncă și relația pe care o are, pentru că aud mereu aceleași probleme ambalate diferite, pentru că mi se pare că-mi răcesc gura degeaba dacă încerc să ajut cu o părere din afară așa că tac.
Prieteniile mor când intervine nesinceritatea. Vă dădeam exemplul prietenei mele din clasa. Dacă i-am spus o dată, de două ori, de zece ori că ar fi mai bine să facă un lucru și ea a rămas surda la ideea mea, tind să mă închid în mine. Poate greșesc eu, nu știu. Dar uneori mi se naște ideea în minte că am uitat să fim prieteni până când moartea ne va despărți și am devenit prieteni până când viața ne va despărți.
Pe mine viața m-a despărțit de toate acele persoane despre care credeam că-mi vor rămâne prietene până la moarte. Nu m-a despărțit fizic, ci sufletește. Nu mă mai regăsesc în problemele care prezentau atâta interes acum doi, trei ani. E trist? Cred cu tărie că nu. Pentru că simt și cred că am devenit un om mai bun.