cat de departe

cred ca mi-e dor. s-ar putea sa imi fie chiar dor sa cred. cred ca mi-ar putea fi dor. toate deodata, acelasi lucru.

mi-e dor de atatatea momente si locuri si persoane si vorbe din trecut, ca s-ar putea pur si simplu sa-mi fie dor de mine. nu prea am inteles niciodata cand imi spunea mama strangandu-ma in brate ca ii e dor de mine. pai sunt aici, n-am plecat nicaieri, replicam razand prost. oare?

am plecat eu sau a plecat toata lumea? m-au dat afara sau a inceput sa imi fie mica lumea din jur, sa stranga la umeri si…mi-am luat lumea in cap? cred ca mi-e mai linistitor sa imi asum devenirea ca naturala si inevitabila, oricum rezultatul e acelasi si uneori obosesti de atata zbatere. nu te darama golul din jur, Maestre Paler, ci golul dinauntru. oricum, sunt convins, acelasi lucru il aveati si Domnia Voastra in minte.

sunt omul care citeste doar carti pe care le-a mai citit, se uita doar la filme pe care le-a mai vazut. si, da, uneori gandesc doar ganduri pe care le-am mai gandit. de unde progresul? le gandesc altfel, cu acelasi rezultat. o bucla de o maiestrie de bijutier inapoi catre acelasi punct. o mie de miscari cu gratie desavarsita ale mintii catre aceeasi concluzie. o tristete fara margini.