te voi iubi pentru vecie

Uneori îți trebuie ani de negare și o fugă până la capătul lumii și înapoi spre tine pentru a-ți da voie să descoperi ce fel de om ești si ce simti. Fugim de trecut doar pentru că nu știm să ne împăcăm cu el. Ironic sau nu, ne găsește de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu și ne pune față în față cu cele mai mari temeri. Timpul aduce alinare, iertare, dar, cel mai important, aduce descoperirea de sine și clarificarea a ceea ce a fost. Ne catapultează, mai lin sau cu ceva mai multă zbatere, până în punctul în care reușim să vedem ceea ce a fost cu ochi mai maturi, să filtrăm ceea ce a fost bun și ce nu și să ne dăm voie a continua. Iar dacă suntem destul de norocoși, ne oferă motive de a ne bucura de ceea ce nu a fost să fie pentru că altfel nu am fi acumulat atâta experiență și nu am fi ajuns pe altă cale, cea care ni se potrivește mai mult și care a ajuns să ne fie atât de dragă.

Fugim de trecut când nu mai simțim iubirea, când cineva ne rănește, când haosul ia locul dragostei și când pare ireal că suntem parte dintr-o poveste cu monștrii și lupte. Și atunci ne mutilăm, blestemăm, facem tot ce e mai prostesc, ne impunem să uităm, să distrugem toate amintirile, ștergem cu buretele fiecare clipă frumoasă. Finalurile vin cu o stare de amnezie și îi fac pe doi oameni care, la un moment dat, au împărțit clipe prețioase, să se deteste, să își arunce vorbe tăioase și să nu mai fie capabili nici să se privească în ochi. Se spune că o iubire pasională nu se poate termina altcumva decât tragic. Poate că depinde de vârstă sau de cei doi și că nu orice poveste se sfârșește astfel. Dar, invariabil, rămân răni, frustrări, traume și dorința de a șterge tot trecutul pentru a nu mai simți nimic. Și asta este partea cea mai dureroasă la un final, perioada de după, când te macină întrebări, culpabilizări, păreri de rău, plânsete, apoi senzația că celălalt a greșit și că nu te merita, apoi alinarea, apoi dorul, apoi căutările, apoi dezechilibrul emoțional, apoi reacomodarea, apoi ridicarea. Urmează negarea, încercările eșuate de a reveni, împăcările, o nouă despărțire în unele cazuri, punct și virgulă, din nou, punct și de la capăt. Și  toate vin că o avalanșă și îți sufocă sufletul până nu mai poți nici să respiri. Într-o zi, deschizi ochii și știi că ceva din tine s-a schimbat, că ai avut puterea să rămâi în picioare și că poți începe alt capitol. Iar asta este cea mai bună zi. Dar, uneori îți trebuie prea multe alte zile pentru a ajunge la ea.

Când ai puterea să înfrunți trecutul și să faci pace cu acesta te redescoperi. Și afli despre tine că poți iubi, mai mult, mai frumos sau, pur și simplu, altfel decât ai făcut-o. Realizezi că o să îi iubești pe toți cei care ți-au trecut prin inimă, în feluri diferite, dar că fiecare a rămas într-un colț mic din tine. Unii te-au învățat ce înseamnă un cuplu, cu alții ai aflat cum este să locuiești in doi, cei mai mulți au adus clipe unice și momente incredibile, dar nu te-au făcut să tremuri de emoție, câțiva ți-au zdrobit inima în mii de bucăți, pentru unul-doi posibil să fi mutat și munții doar să meargă, dar nu a fost să fie. Apoi sunt cei cu care te imaginai pentru totdeauna, poate persoana cu care te vedeai îmbătrânind și având copii, cei care te-au modelat și ți-au schimbat complet modul de a gândi, cei care te-au fascinat cu povestea lor și ți-au pus lumea la picioare, cei alături de care te simțeai stăpânul pământului, cei care îți sărutau fruntea când erai la pământ, cei care au considerat că meriți să te prezinte părinților, cei care au adus scântei, cei care ți-au zguduit tot universul. Și nu, nu sunt mulți, pentru că dacă ar fi, ți-ai fi amintit de ei. Acum.

Cei care ți-au trecut instant prin minte sunt cei puțini pe care îi vei iubi mereu. Nu contează dacă acum altcineva este jumătatea ta sau dacă cauți o persoană specială. Pe toți aceia îi vei iubi mereu. Iar peste timp, vei zâmbi amintindu-ți de vorbele pe care vi le spuneați, de cât erați de copii, de convingerile tinereții, de primele descoperiri, de experimente, de senzații, de acele mici întâmplări banale atunci, atât de importante apoi. Și vei privi cu candoare în urmă și vei gândi: “Te-aș fi putut iubi dacă lucrurile ar fi stat un pic altfel. De fapt, te voi iubi mereu și vei rămâne o mică randunica din mine fără de care nu aș fi fost cel de azi. Te voi iubi mereu, oriunde ai fi acum!”.