Jocurile copilariei ♥♥♥

Am văzut zilele trecute un filmuleţ în care mai multe persoane erau întrebate ce le fac pe ele să zâmbeasca sau să se bucure, iar răspunsul unui puşti m-a pus pe gânduri. El spunea că îi place să se joace şi asta îl face să zâmbească. Iar la întrebarea ce anume el a răspuns că joacă Counter-Strike sau se joacă cu săbiile, cu prietenii.

 Eu nu am jucat Counter-Strike sau nu m-am bătut cu săbiile. O să spuneţi că sunt fată şi de aceea. Nu e chiar aşa. Eu eram cam băieţoasă: aveam toată colecţia cu maşinuţe din acelea micuţe, mă jucam cu băieţii, iar păpuşile Barbie ajungeau de obicei în coşul de gunoi.

 Când eram mică stăteam într-un cartier în care fiecare se cunoştea cu fiecare şi în care toţi copii, băieţi şi fete, ne jucam împreună. Ne jucam afară, de dimineaţa până seara, cu pauze doar ca să mergem să mâncăm ceva şi asta forţaţi de părinţi. Ce jucam? Ohooo! Dar ce nu jucam?!

Unul din jocurile care făcea furori pe atunci era „Flori, fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi şi-o ţigară pe pereţi” (denumirea aceasta, mai lungă, era propria noastră variantă). Toată ziua ne găseai stând pe băncile din faţa blocului şi jucănd „Flori, fete sau băieţi”. Aşa mai aflai gusturile prietenilor, eventual îţi confirmai bănuielile cu privire la cine de cine îi plăcea – era o adevărată tactică ;)

Nu cred că există cineva care nu s-a jucat„De-a v-aţi ascunselea”. Nu pot să uit cât de tare ne distram când Gabi (un băiat ceva mai înalt decât restul copiilor) îl punea mereu pe Miti (cel mai pipernicit dintre noi) să „scape turma”. Îl împingea într-un boschet şi săracul stătea chircit acolo până primea semnalul de ieşire.

Când era mai cald afară jucam „Ţară, ţară vrem ostaşi!”. De fiecare dată după ce jucam veneam în casă cu mâinile roşii, aproape vineţii, dar ce mai conta, dacă mă distrasem şi eventual şi câştigasem?

Unul din jocurile mele preferate era „Ţările”. Pentru că am observat că nu mulţi ştiu de acest joc îl explic în continuare. Desenam cu cretă un cerc micuţ, care rămânea gol şi apoi, în jurul lui, unul mai mare. Acesta îl împărţeam în părţi egale, în funcţie de câţi jucători erau. Fiecare îşi alegea o ţară şi o scria în bucăţica lui de cerc. Aveam nevoie de o minge, care stătea în cercul micuţ. Apoi, printr-o selecţie (de tipul „Din oceanul Pacific/ A ieşit un peşte mic/ Şi pe coada lui scria/ Ieşi afară dum-nea-ta!”) se alegea un coordonator. Acesta stătea în mijloc, lua mingea în mână şi striga: „S-o prindă, s-o prindă …” (şi spunea una din ţările scrise în cerc) şi arunca mingea cât mai departe. Toţi copii fugeau cu excepţia celui a cărui ţară a fost strigată. El trebuia să prindă mingea şi să o aducă în centru, moment în care spunea „STOP”. Toţi se opreau din fugă, iar copilul cu mingea trebuia să îi chitească cât mai repede pe ceilaţi, fără a ieşi din cerc.

Alte jocuri în vogă erau „Raţele şi vânătorii”, „Împărate, împărate cât e ceasul”, „Omul negru”, „Şotronul”, „Zăresc un prinţ călare”, „Fabrica de ulei” şi „Gunoiera” (un joc cu mingea pentru patru persoane – un fel de tenis cu piciorul; cam greu de înţeles de alţii, având în vedere că era inventat de noi ;))).