Un simplu ramas bun ...

As vrea sa plang…Dar nu mai am lacrimi. Si atunci imi spun: „De ce sa plangi ca s-a terimat,bucura-te ca s-a intamplat”, dar imi este atat de greu sa cred…
Toamna anului 2007: Primul inceput. Vara anului 2015: Primul sfarsit. În primele zile nici nu îmi trecea prin cap că acest vis frumos, la care au contribuit douăzeci şi patru de persoane, se va termina atat de curand.
Acum, cand  ne aducem aminte, vrem sa plangem. Dar de ce? De ce doar acum la final? De ce nu am plans la fiecare final de an? Speranta care ne alina sufletul era doar gandul ca ne vom revedea peste 3 luni. Dar acum,cand fiecare o ia pe un alt drum, ne dam seama cat de mult ne doare ca se termina.
Acum patru ani noi şi doamna dirigintă aveam un vis: sa devenim un colectiv unit. Exceptând anumite momente, am reusit.
Noi. 8C. Doar un grup de adolescenti pe care dacă i-ai privi cu atenţie nu a-i zice că au ceva în comun. Dar avem: prietenia.
Pana azi am fost colegi, de maine vom fi fosti colegi. Acum, trebuie doar sa ne stergem lacrimile si sa zambim,de dragul amintirilor pe care nu ni le poate lua nimeni.
Nu pot să închei fără să îi mulţumesc domnului diriginte care s-a străduit să ne ţină în frâu şi să scoată tot ce e mai bun din noi.Un singur lucru mai am de spus: nu sunteţi doar dirigintele nostru, ci sunteti o parte din noi, din 8C, cei ce vor fi mereu in frunte.